Există o categorie aparte de greșeli: nu cele făcute din ignoranță, ci cele făcute din prea multă știință. Irving Fisher aparținea acestei categorii. Economist la Yale, arhitect al unor teorii monetare care sunt studiate și astăzi, autor prolific, om cu reputație impecabilă. În octombrie 1929, cu câteva zile înainte de Marele Crash, Fisher a declarat public că prețurile acțiunilor au atins un platou permanent și înalt. Nu a șoptit-o unui prieten. A publicat-o, a susținut-o, și-a pus numele pe ea.

De ce părea o predicție rezonabilă

Fisher nu vorbea din senin. Anii 1920 fuseseră un deceniu de expansiune reală: electrificarea orașelor, automobilul, radioul, productivitatea industrială în creștere. Existau motive concrete să crezi că economia americană intrase într-o fază nouă, structurală. Fisher construise și o teorie: credea că Rezerva Federală, înființată în 1913, oferise în sfârșit sistemului financiar un stabilizator. Crizele de tip vechi, credea el, aparțineau trecutului.

Pe lângă asta, Fisher nu era un entuziast naiv. Fusese precaut în alte momente, criticase speculațiile excesive în alte contexte. Tocmai de aceea verdictul său din octombrie 1929 a fost luat în serios. Când un om metodic spune că lucrurile sunt bine, îl crezi mai mult decât dacă ar spune-o un optimist de profesie.

Și totuși, în 24 octombrie 1929, piața a început să cadă. Până la sfârșitul anului, Fisher pierduse aproape toată averea personală, construită tocmai pe acele acțiuni pe care le declarase sigure. A petrecut restul vieții încercând să-și repare reputația și să plătească datoriile. Nu a reușit nici una, nici alta complet.

Ce s-a întâmplat cu raționamentul său

Fisher a căzut într-o capcană pe care psihologii cognitivi o vor numi mai târziu bias de confirmare structurală: și-a construit un cadru teoretic atât de coerent, încât datele care nu se potriveau pur și simplu nu mai aveau loc în el. Semnalele de avertizare existau: gradul de îndatorare al investitorilor individuali era fără precedent, prețurile acțiunilor crescuseră mult mai repede decât profiturile reale ale companiilor, iar creditele pentru speculații bursiere explodaseră. Fisher le vedea, dar le interpreta prin filtrul teoriei sale ca pe anomalii temporare, nu ca pe simptome.

Mai era ceva: reputația în sine devenise o presiune. Cu cât ești mai respectat, cu atât îți este mai greu să spui nu știu sau m-am înșelat. Există un cost social al incertitudinii pe care experții îl plătesc mai scump decât oricine altcineva. Publicul nu cere experților să gândească, le cere să știe.

Lecția care nu este despre umilință

Ar fi simplu să spunem că lecția este umilința. Dar umilința fără structură nu ajută pe nimeni. Fisher nu era arogant în sensul banal al cuvântului; era captiv propriului sistem de gândire, ceea ce este altceva.

Lecția mai utilă privește relația dintre coerență și adevăr. Un argument coerent nu este neapărat un argument corect. Cu cât un cadru teoretic este mai elegant, cu atât are o capacitate mai mare de a absorbi contradicțiile și de a le neutraliza. Eleganța poate fi un semn al puterii explicative, dar poate fi și un semn al impermeabilității la realitate.

Fisher a murit în 1947, reabilitat parțial în cercurile academice, dar niciodată în memoria publică. Numele său apare astăzi în manualele de economie, mai ales în teoria cantitativă a banilor, acolo unde a avut dreptate. Predicția din octombrie 1929 apare și ea, de obicei într-o paranteză, ca un memento că distanța dintre expertiză și certitudine este mai mare decât pare din interior.