Există o imagine confortabilă despre geniu: omul excepțional greșește mai rar, iar când o face, greșește în moduri demne. Newton strică această imagine într-un mod fascinant. Același om care a formulat legile mișcării și a inventat calculul infinitezimal a petrecut mai mult timp studiind Cartea lui Daniel și Apocalipsa lui Ioan decât studiind fizica. Și a ajuns la o concluzie precisă: sfârșitul lumii nu va veni înainte de anul 2060.

Manuscrisele sale teologice, descoperite și catalogate abia în secolul XX, numără peste un milion de cuvinte. Newton trata profeția biblică exact cum trata mecanica cerească: ca pe un sistem cu reguli interne, decodabil prin metodă riguroasă. Credea că Dumnezeu nu ar fi lăsat texte sacre fără structură, iar structura aceea putea fi descoperită prin calcul și comparație sistematică a surselor.

Greșeala nu era de calcul, în sensul tehnic. Era o greșeală de categorie. Newton aplica instrumentele potrivite pentru un tip de realitate unor texte care funcționează după o logică cu totul diferită. El presupunea că există un răspuns numeric acolo unde textul refuza, prin natura sa, să producă unul. Era ca și cum ai încerca să măsori temperatura unui poem.

Inteligența fără conștiința limitelor propriilor instrumente devine un fel de orbire de lux.

Dar tocmai aici devine greșeala instructivă. Newton nu era naiv și nici superstițios în sensul vulgar al cuvântului. El trăia într-o lume în care granița dintre teologie și filozofia naturii nu era trasată. Fizica newtoniană însăși era, în parte, un proiect teologic: Newton voia să demonstreze că universul este rațional pentru că a fost creat de un Dumnezeu rațional. Gravitația era, pentru el, expresia prezenței active a lui Dumnezeu în cosmos.

Când vedem asta, greșeala lui capătă un alt contur. Nu este prostia unui om deștept care și-a pierdut mințile la bătrânețe. Este o consecință logică a unui cadru conceptual coerent, dar incomplet. Newton nu greșea în interiorul sistemului său. Greșea sistemul însuși, în una dintre articulațiile lui.

Aceasta este, probabil, cea mai importantă lecție pe care o putem extrage: greșelile mari ale oamenilor inteligenți nu vin, de obicei, din neglijență sau din lipsă de informație. Vin din cadre de referință care sunt funcționale în anumite domenii și devin periculoase când sunt extinse fără verificare în altele. Newton nu a aplicat greșit o metodă bună. A aplicat corect o metodă în locul nepotrivit.

Mai există ceva util în această poveste. Faptul că Newton a scris un milion de cuvinte despre profeție și că posteritatea a ignorat aproape complet această parte a operei sale ne arată cum funcționează memoria colectivă a științei. Reținem succesele, reorganizăm biografia omului în jurul lor și creăm o figură curată, aproape mitologică. Dar Newton cel real era mai complicat, mai contradictoriu și, în felul acesta, mai uman.

A studia greșelile unui geniu înseamnă a-l dezbrăca de aureolă și a-l vedea gândind, adică ezitând, presupunând, forțând o metodă dincolo de limitele ei firești. Asta este mai util decât să-i admirăm rezultatele. Rezultatele ne arată unde a ajuns. Greșelile ne arată cum a mers.

Și cum mergem noi înșine, de fiecare dată când suntem siguri că instrumentul pe care îl stăpânim cel mai bine este și cel mai potrivit pentru problema din față.