În septembrie 1929, Irving Fisher era poate cel mai respectat economist american în viață. Profesor la Yale, autor al unor teorii fundamentale despre dobândă și capital, pionier al econometriei moderne, Fisher nu era un comentator de ziar care emitea opinii fără acoperire. Era omul care construise instrumentele intelectuale prin care lumea financiară încerca să se înțeleagă pe sine.

Pe 17 octombrie 1929, Fisher a declarat public că prețurile acțiunilor au atins ceea ce el a numit un ‘platou permanent înalt’ — a permanently high plateau. Piața, în viziunea sa, reflecta o economie americană structural sănătoasă, cu productivitate în creștere, tehnologii noi și un management corporativ mai matur decât oricând.

Pe 24 octombrie a început ce mai târziu s-a numit Marțea Neagră. Până la sfârșitul lui noiembrie, bursa pierduse aproape jumătate din valoare. Fisher a continuat să cumpere acțiuni, convins că e vorba de o corecție temporară. A pierdut o avere personală estimată la câteva milioane de dolari și și-a petrecut restul vieții cu datorii.

De ce părea rezonabilă predicția

Greșeala lui Fisher nu a ieșit din neant. Anii ’20 fuseseră, într-adevăr, un deceniu de creștere economică reală. Electrificarea schimbase industria manufacturieră. Automobilul transformase geografia socială a Americii. Productivitatea crescuse măsurabil. Dacă priveai graficele disponibile în 1929, vedeai o economie în expansiune susținută, nu o bulă.

Fisher avusese și dreptate în trecut. Predicțiile sale despre inflație în anii de război fuseseră corecte. Metodele sale cantitative erau mai riguroase decât ale majorității contemporanilor. Existau, cu alte cuvinte, motive solide să îl asculți.

Mai mult, scepticii care avertizau despre o bulă speculativă nu ofereau argumente mai bine documentate — ofereau doar o intuiție pesimistă. Într-un astfel de context, expertiza structurată câștigă aproape întotdeauna dezbaterea publică în fața îngrijorării difuze.

Unde s-a produs ruptura

Fisher a confundat două lucruri distincte: calitatea economiei reale și prețul la care piața o evalua. O economie poate fi sănătoasă și totuși supraevaluată. Creșterea reală nu justifică automat orice nivel al prețurilor — justifică o creștere a prețurilor, dar nu una de orice magnitudine.

Există și o dimensiune psihologică pe care modelele sale nu o capturau. Fisher nu modela frica, contagiunea panicii, comportamentul în turmă. Instrumentele sale erau construite pentru piețe în echilibru relativ, nu pentru momente de ruptură.

Cel mai periculos expert nu este cel ignorant, ci cel care știe foarte multe lucruri adevărate și le combină greșit.

Fisher știa că economia americană era productivă. Știa că inovația tehnologică generează valoare reală. Știa că piețele tind spre eficiență pe termen lung. Fiecare dintre aceste lucruri era corect. Combinația lor l-a condus spre o concluzie catastrofal de greșită.

Ce rămâne după această poveste

Nu lecția ieftină că experții greșesc și deci nu merită ascultați. Aceasta ar fi o concluzie la fel de pripită ca predicția lui Fisher. Experții greșesc în moduri specifice, nu aleatorii, și înțelegerea acestor moduri e mai utilă decât cinismul general.

Rămâne, mai degrabă, o întrebare despre structura încrederii pe care o acordăm cunoașterii specializate. Expertiza e construită pe date din trecut, pe modele calibrate pe comportamente anterioare, pe ipoteze care funcționează în condiții normale. Exact în momentele în care ai cel mai mult nevoie de ea — la marginea unui eveniment fără precedent — expertiza are cele mai mari șanse să eșueze.

Fisher a trăit până în 1947, suficient cât să vadă cum teoria economică a absorbit, treptat, tocmai lecțiile pe care le refuzase în octombrie 1929. Unele dintre ideile sale despre deflație și crize au devenit, ironic, fundamentale pentru înțelegerea a ceea ce îl distrusese.

Cunoașterea avansează adesea prin eșecurile celor care o construiesc. Asta nu e o consolare, dar e ceva mai bun: e o structură.